De ce relația vindecă

Mihai îmi povestește despre relația toxică cu o amică — zice că oferă mereu tot, și o acuză pe Ana că nu-i pasă ce simte el. Weekendul trecut a ajutat-o cu o simulare de interviu, deși era răcit, dar n-a vrut să-i spună că e răcit. Câteva zile mai târziu, i-a cerut ajutor la pregătirea pentru cina lui de ziua lui — Ana a refuzat, avea alt interviu. S-a înfuriat: el se sacrifică, ea nu poate face un efort înapoi.

Îl întreb ce știe ea despre efortul pe care l-a depus s-o ajute, bolnav fiind.

— Nu i-am spus. Dar ar fi trebuit să-și dea seama singură.

Simt cum crește tensiunea între noi de fiecare dată când îl întreb despre cealaltă persoană, și nu despre nedreptatea suferită de el. E ca și cum simt că, dacă nu-i validez furia, eu voi fi cea rea. Simt instinctul să nu-l mai întreb despre Ana. Încerc totuși altceva.

— Observ că, ori de câte ori te întreb despre Ana, crește tensiunea dintre noi, aici. Simți și tu asta?

— Da. Dar nu voiam s-o spun. Ca să nu te pun în dificultate, ca să nu crezi că ai greșit cu ceva. Încercam să te mulțumesc și să-ți răspund.

(tăcere)

— Știi, mai devreme, când te-am întrebat de tensiunea dintre noi, mi-a fost greu să aduc tema asta. M-am simțit expusă vorbind despre ea, fiind ceva foarte real pentru mine și neștiind cum vei reacționa. Mi s-a părut totuși important să discutăm despre asta, pentru că se întâmplă între noi, chiar acum.

— De ce-mi spui asta?

— Pentru că tocmai am făcut, chiar acum, ce spuneai că nu faci cu ea — am numit efortul meu, în loc s-o ascund. Cum e pentru tine asta?

(tăcere)

— Ciudat. Mă simt vinovat că te-am supărat.

— N-am zis că m-ai supărat. Dar cred că e o parte din tine care încearcă să mă protejeze de tensiunea asta — care încearcă să-și asume ea responsabilitatea pentru ce se întâmplă între noi.

Văd cum îi curge o lacrimă pe obraz. Observ cum tensiunea e înlocuită de o moliciune în tot corpul, și mă simt din ce în ce mai apropiată de el. Numesc asta.

— Mă simt mai aproape de tine. E ca și cum acum ne leagă o experiență comună, și mă simt în siguranță să vorbesc cu tine despre asta.

— Nu știu ce se întâmplă cu mine, de ce-mi vine să plâng acum.

— E ceva cunoscut pentru tine aici, în dinamica asta a protejării celuilalt?

(tăcere lungă)

El, plângând: Tata. Mă învinuia că i s-a schimbat viața din cauza mea. Că am adus costuri suplimentare, că n-a mai putut petrece ca înainte. Am învățat să nu-i mai spun lucrurile dificile, ca să nu-i aduc supărări suplimentare. Îl protejam, pentru că n-aș fi vrut să mai sufere. Dar eu eram cel care sufeream de fapt.

Numele și evenimentele din articol au fost schimbate pentru anonimizare. Deși momentul emoțional este real, el presupune o muncă continuă pe parcursul a mai multor ședințe — e un moment care se construiește în timp. Și nu fiecare ședință arată așa — majoritatea sunt mai liniștite, fără lacrimi sau revelații mari, și asta nu înseamnă că nu se întâmplă nimic. Nu e obligatoriu să plângi sau să simți lucruri intense. Primii mei 10 ani de terapie n-am dat o lacrimă — asta nu înseamnă că n-am avansat.

De ce relația vindecă?

Când suntem mici, suntem ca niște bureți relaționali. Suntem strânși, udați, uscați, dar revenim mereu la aceeași formă spontană, gata să reacționăm la mediu într-un fel viu, deschis. Dacă însă relațiile sunt rigide, extreme, ne forțează să ne rigidizăm — să ne întărim într-o formă care se potrivește mediului, asemenea unei piese de puzzle.

Ceea ce facem în terapie e să readucem moliciune buretelui (de-aia se plânge în terapie — ca să udăm buretele :)), ca să poată reacționa din nou, spontan, la mediu. Pentru asta, avem nevoie de un mediu care să nu se potrivească cu mediul vechi — asta e relația terapeutică. Terapeutul are rolul de a nu intra în vechiul tipar, deși probabil, instinctiv, emoțional, simte exact care e acela. Uneori asta înseamnă doar să numești, cu voce tare, ce simți tu în cameră chiar atunci — nu ca tehnică, ci pentru că e adevărat. În cazul de mai sus, era instinctul de-a nu vorbi despre tensiune — de-a-l lăsa pe Mihai să mă protejeze, netrecând peste faptul că era deranjat că-l întrebam despre cealaltă persoană.

Experiențele emoționale noi, spontane, sunt cele care produc schimbarea. Dar ca să le ai, ai nevoie de relație — de încrederea că te poți expune în fața unei alte persoane, că dacă încerci ceva nou, nu se va reacționa ca înainte.

În propria mea terapie, atunci când îmi e dificil, evit privirea terapeutei. Am fost des certat pentru emoțiile mele — “băieții nu plâng”. Așa că, dacă-mi vine să plâng, evit privirea. Faptul că ea observa asta mă făcea să mă simt privit, iar când relația a fost suficient de solidă, am putut s-o și privesc în momentele alea. Acum, după 3-4 ani de lucru cu ea, o pot privi și atunci când plâng. Asta e reparația relațională. Acum pot trăi lucruri împreună cu cineva. Nu cred că are rost să mai spun că principala rădăcină a problemelor cu care vin oamenii în terapie e singurătatea, izolarea și lipsa contactului cu ceilalți. Adică lipsa unor relații mature, satisfăcătoare.

Relația terapeutică permite revizitarea amintirilor dureroase, păstrând atmosfera de încredere și ușurătate din cabinet. Ce a funcționat în exemplul de mai sus e faptul că exista o relație între noi — exista încrederea că nu-i vreau răul, siguranța că sunt acolo pentru el, indiferent unde ajungem. Și că, dacă greșesc, putem discuta despre asta.

Fără să vrem, și fără să ne dăm seama, repetăm aceleași tipare pe care le-am învățat. Terapia oferă spațiul unde poți exersa răspunsuri mai sănătoase. Relația din cabinet devine un laborator pentru a construi modele de relații hrănitoare.

Ce s-a întâmplat între mine și Mihai, în cabinet, are un nume — o să vorbesc mai pe larg despre el într-un alt articol. Se numește Gestalt-relațional, și pornește de la ideea că nu ești vindecat de ceva ce ți se spune, ci reparația vine din ceea ce ți se întâmplă, aici și acum, în contact real cu altcineva — vorbind și simțind despre lucrul acela. Exemplul de mai sus e exact asta: am folosit relația pentru a construi o experiență nouă în jurul unui tipar vechi.