Ce să te aștepți la prima ședință

Intru într-un bloc vechi pe la Piața Romană, sunt emoționat, deși am deja cel puțin 6-7 prime ședințe de psihoterapie la activ. Dintre ele, doar în 2 am rămas într-un proces terapeutic de lungă durată — adică peste câteva luni. Multe au fost căutări, experimente și nepotriviri. Toate utile, toate m-au adus mai aproape de ceea ce aveam nevoie.

În cabinet, câteva scaune pe marginea camerei, un bean bag și o măsuță. Scaunele nu sunt față în față, iar jumătate din cabinet e bucătărie. Mă așez pe un scaun lateral, ea opus față de mine. Dar nu suntem față în față. Mă întreabă dacă vreau un ceai. Voiam, dar îi spun nu — băusem unul pe drum. Mai voiam unul, totuși. De ce i-am zis nu? Rușine? Nu sunt confortabil? Ce se întâmplă cu mine? Mă simt tensionat. Sau pur și simplu nu vreau să-mi uit povestea pe care o pregătisem s-o spun. E prima ședință, întotdeauna am o poveste pregătită. Mă ajută să trec peste anxietate.

Își pune ceai și soarbe. „Ce bun e ceaiul”, îmi zice. Parcă îmi face în ciudă că n-am vrut, parcă mă provoacă. Corpul meu țipă că vrea ceai, dar nu mă răzgândesc — îmi dau seama abia acum că nici măcar atât nu-mi ofeream, libertatea de-a mă răzgândi. Aștept să-i spun tot ce știu despre mine, de ce am venit, ce vreau să „rezolv”. Nu mă întreabă. Stăm în liniște. Casc. Cască și ea.

Deși ne cunoaștem și mi-a fost trainer în formare, emoțiile există. Aștept în continuare momentul să-i spun ceea ce am pregătit — despre simptome, dependențe, istoricul cu terapia. Dar nu pare foarte impresionată. Notează câte ceva, fără multe întrebări. Facem pauză. Cască din nou, casc și eu. Intrăm într-un joc de căscat care nu face decât să numească tensiunea invizibilă dintre noi.

Nu-mi găsesc locul pe scaun. Cabinetul mi se pare ciudat — nu e clasica canapea și scaun față în față, e plin de jocuri și picturi pentru copii. De ce nu mă întreabă mai mult de părinții mei, de relații? Vreau să-i spun lucrurile pe care le știu despre mine. Să pornim de la un numitor comun. Căscăm iar. 50 de minute trec mult prea repede — în aceeași confuzie, tensiune și „nu-mi găsesc locul”.

Stabilim următoarea ședință și ies din cabinet. N-am înțeles nimic din ce s-a întâmplat. Nu mă simt mai bine. Nu plec mai ușor — dimpotrivă, am foarte multe întrebări. Ce naiba tocmai s-a întâmplat? Dacă n-o cunoșteam deja, nu știu dacă aș fi continuat. Deși, din experiență, știu că e nevoie de câteva ședințe bune ca să înțeleg dacă ne potrivim sau nu — așa că abandonul, acum, nu e o opțiune. E totuși o încredere ciudată că ceva s-a mișcat în interiorul meu, chiar dacă se simte ciudat. E diferit de ceea ce am experimentat până acum.

În același timp, fiind student în Gestalt, îmi dădeam seama ce a făcut. Mi-a oferit spațiu. A intervenit puțin, exact cât să lase procesul meu interior să se desfășoare. Chiar și așa — în felul acela ciudat, tensionat, fără aer — eram tot eu. O parte a mea, accentuată, dar care era deja în mine. A scos-o la iveală ca să înțeleagă ceva din procesul meu interior. Dar nu doar atât — tensiunea aia nu era doar a mea, era ceva ce apăruse între noi doi, în felul în care ne întâlniserăm în camera aia. Nu m-a „citit” de la distanță; era acolo, cu mine, în același disconfort, și cred că tocmai asta l-a făcut vizibil pentru amândoi. În viața mea, în momentele tensionate, chiar fără să-mi dau seama că sunt tensionate, casc mult. Căscatul ăsta avea să fie, în următorii ani, un catalizator pentru schimbare, atât în viața mea personală, cât și în carieră.

Prima mea ședință, vreodată

Îmi amintesc și de prima mea ședință vreodată, cu mulți ani înainte de povestea de mai sus.

Am 19 ani. Tocmai am fost înșelat, într-un mod foarte dureros, pe termen lung. Toată viața mea, credeam atunci, tocmai se termina. Am gânduri intruzive continue, mă doare pieptul, simt că plutesc pe lângă viața mea și nu mă mai simt prezent în nimic din ce fac. Nu dorm, mă joc mult și mănânc rar, doar fast-food. Nu știu ce să fac cu mine. Viața mea e doar durere.

Așa că cer o recomandare de terapeut de la cineva care cunoaște pe cineva și programez o ședință. Ajung într-o mansardă mică din centrul Bucureștiului, plină de lucruri de pictat, o canapea foarte mică și un scaun simplu în fața ei. Mă poftește să iau loc și îmi citește acordul de confidențialitate. Apoi mă întreabă cu ce poate să mă ajute. Așa că repet ceea ce mi-am repetat în minte de câteva zile încoace: am fost înșelat și nu știu ce se întâmplă cu mine. Mă simt pierdut. Atât pot să zic.

Nu-mi mai aduc aminte continuarea, ce am vorbit. Cred că-i povestesc ce și cum s-a întâmplat — cum am aflat, relația pe care cred că tocmai am pierdut-o. Îmi aduc aminte doar finalul. Îmi recomandă să mă plimb mult prin natură și să-mi scriu gândurile într-un jurnal. Iau recomandarea lui ca regulă, și asta fac. E tot ce iau din prima ședință — dar e ceva ce încă port cu mine, mulți ani mai târziu. Când îmi e greu, mă plimb mult, preferabil prin pădure, și îmi scriu gândurile. Scriu până nu mai am ce scrie.

La 19 ani, în plină criză, nu aveam nevoie de întrebări deschise sau de tăcere — aveam nevoie de un reper concret de care să mă țin. Genul ăsta de fermitate are sens atunci când terenul de sub tine s-a prăbușit; nu contrazice ce am scris mai devreme despre spațiu și tăcere, doar arată că fiecare moment din viață cere altceva de la un terapeut.

Nu poți greși

Ce am ajuns să apreciez cel mai mult la terapie — și mi-au trebuit ani ca să înțeleg asta despre cabinetul unui terapeut — este că nu poți greși. Și e valabil de la prima ședință până la ultima. Te aduci pe tine așa cum ești în momentul acela, așa cum te-ai modelat în funcție de cum ți-a permis mediul să te dezvolți, și atât. Și oricum ai fi, nu e greșit.

Uite, chiar exemplul de mai sus: faptul că am refuzat ceaiul deși îl voiam, faptul că am venit cu o poveste pregătită pe care nu voiam s-o abandonez, tăcerea și căscatul care s-au instalat între noi — toate astea n-au fost „greșeli” de-ale mele pe care ar fi trebuit să le evit ca să am o primă ședință „bună”. Au fost, de fapt, exact materialul din care s-a putut lucra. Nu există o variantă corectă de-a te purta într-o primă ședință. E poate unul din primele locuri în care poți experimenta libertatea asta cu adevărat — și, uneori, singurul loc din viața ta unde ai voie s-o experimentezi complet, fără teamă de urmări. Iar treaba terapeutului e să lege ce aduci — orice ai aduce — de intenția pentru care ai venit în terapie.

Nu e treaba ta să te asiguri că terapeutul are toate informațiile necesare. Nu e treaba ta să te asiguri că știe toate poveștile tale. La un moment dat, probabil când momentul e potrivit, vor ieși la iveală și se vor lega de momentul prezent. Orice punct e un punct bun de început. Chiar și liniștea. Mai ales liniștea. Mai ales nu știu ce să zic, nu știu ce „ar trebui” să zic. Orice faci și zici dezvăluie ceva despre procesul tău interior. Lasă-l să se arate.

Dar cum rămâne cu prima ședință — nu are terapeutul nevoie să știe despre mine, despre viața mea, despre trecutul și prezentul meu? Ba da, are nevoie. Dar e responsabilitatea lui să te întrebe de lucrurile de care are nevoie să știe. Unii terapeuți nu se uită deloc la trecut. Alții se uită puțin, pentru context. Alții se uită doar la trecutul pe care tu îl aduci și crezi tu că e relevant. Alții se uită doar la relații și la felul în care relaționezi. Alții doar la gândurile tale. Câți terapeuți sunt, atâtea stiluri de lucru există — iar prima ședință nu face excepție.

O întrebare relațională, pentru cei care vin la prima ședință și încep să-și povestească toată viața pentru că „cred că ai nevoie să știi tot ce e relevant despre mine”, este: cât de des îți asumi responsabilitatea pentru nevoile celorlalți? Pentru că ceea ce faci acum e să bănuiești ce am eu nevoie să știu despre tine, și să umpli deja acea nevoie — fără măcar să verifici cu mine. Și deja dezvăluie enorm despre felul în care te raportezi la ceilalți, despre prioritatea pe care o dai nevoilor tale și ale altora.

În cabinet ca și în viață, întotdeauna poți refuza să răspunzi la ceva. Și chiar te încurajez s-o faci. E chiar o modalitate prin care îți testezi limitele și te definești în relația cu ele — eu vin până aici, ne putem întâlni aici? Dacă te simți presat să împingi limita aia, probabil nu sunteți o pereche bună.* Dacă, după prima ședință, simți că ai fost ascultat, că s-a mișcat ceva, că ai plecat cu o emoție (indiferent dacă e plăcută sau neplăcută) sau poate un pic mai ușurat — probabil ceva a funcționat între voi.