Am 7 ani, merg spre gară, împreună cu mama și bunicii. O duc pe mama la gară, ea pleacă la București. Eu rămân cu bunicii. Stau cu ei de pe la 2 ani, și majoritatea weekendurilor mama vine să mă viziteze. Nu înțeleg exact de ce se întâmplă asta și, în general, sunt tare furios pe bunicii mei că rămân cu ei. E ca și cum, dacă n-ar fi ei, probabil aș locui cu părinții mei. O urcăm pe mama în tren și trenul pleacă. Îmi curg lacrimi pe obraz și mă lovește plânsul. Nu vreau să plece, mai mult decât atât, nu vreau să rămân cu bunicii mei. Nu mă pot opri din plâns, iar bunica mea îmi spune, probabil de fiecare dată când plâng: „Băieții nu plâng, nu mai fi așa sensibil.” Încerc să-mi opresc plânsul și tristețea. Băieții nu plâng, e greșit ca eu să plâng. Mă văd oamenii și o fac de rușine. Simt rușine și aș intra în pământ.
Am 33 de ani, merg spre gară împreună cu iubita mea de atunci. Ea locuiește la București, eu la Brașov. E o relație la distanță în care încercăm să păstrăm o egalitate între timpul petrecut la București și la Brașov. Din fericire, munca ne permite asta. Dar suntem certați. E o răceală între noi, apropierea e grea și nu prea e loc de tristețe. Eu mă simt nemulțumit, furios, fără spațiu, și o parte din mine abia așteaptă să plece, ca să mă reconectez un pic cu mine și cu spațiul meu. Să-mi simt libertatea. Fantazez la o despărțire care ar rezolva toate nemulțumirile mele și mi-ar reda libertatea. O las în gară și, în atmosfera aceea rece, încercăm o îmbrățișare, schimbăm câteva vorbe calde, un pic forțate de gândul că eliberarea mea va veni curând, și plec spre casă.
După câteva astfel de situații, în drum spre casă, îmi aduc aminte de ce-mi zicea bunica mea când eram mic. Băieții nu plâng. De ce-mi aduc aminte de asta acum?
Așa că încep să-mi pun întrebări, în jurnal, în terapie. Și la un moment dat, mă lovește. Cum de ne certăm tot timpul înainte ca ea să plece la București? Cum de tot timpul atunci mă lovesc nemulțumirile? Ce se întâmplă de fapt cu mine? Știu că, în general, în spatele furiei e o durere, de obicei o tristețe, așa că-mi pun întrebarea: „Dacă nu m-aș mai certa cu ea acum, ce altceva e posibil să simt?” Și o emoție caldă și moale simt în tot corpul. Încep și merg mai încet spre casă, parcă simt și o lacrimă cum se formează în colțul ochiului. Dar simt și reacția — opresc tristețea. Mă încordez. Nu-mi dau voie să mă copleșească emoția asta moale. Și mă blochez.
Aduc asta în terapie și leg cele două evenimente foarte clar. Nemulțumirile legate de ea, întotdeauna înainte să plece de la mine, anticipau tristețea pe care n-am voie s-o simt pentru că sunt băiat. Sau cel puțin așa mi s-a spus. Bunica mea m-a făcut să simt că sunt greșit pentru că simt tristețe și sunt băiat, în același timp. Înțeleg acum că probabil era prea mult și pentru ea. Era pusă în situația de-a sta cu una dintre cele mai puternice răni — pierderea mamei, pentru un băiețel. Nu era neapărat responsabilitatea ei, și probabil nici ea nu a fost vreodată învățată să stea cu asemenea emoții puternice. A făcut ce a putut ca să ne protejeze pe amândoi de durerea tristeții.
N-am plâns după conștientizarea asta, dar am adus situația în relație. Am discutat despre asta și am fost amândoi mai conștienți de tiparul ăsta. Am încercat să ne protejăm de el, să-l numim atunci când se întâmplă, să mă întreb mai des dacă nemulțumirea pe care o simt acum chiar e importantă, și dacă va mai fi importantă mâine — sau se întâmplă altceva de fapt cu mine.
Mai important de atât, cred, este că am realizat că, atunci când pleacă iubita din oraș, am nevoie de suport. Am nevoie să stau cu oameni care simt că mă primesc și trist, un pic retras. În felul ăsta nu ruminez singur gânduri despre despărțire, despre cât de nemulțumit sunt. Discut cu alții și primesc și alte păreri, primesc feedback real, și uneori îmi dau seama că nu nemulțumirea e cheia, ci se întâmplă altceva cu mine.
De plâns, nu aici am învățat să plâng — tot în terapie, în lucrul cu un vis simbolic, dar în care se juca același mecanism. A fost de ajutor că am lucrat ceva simbolic — eram un personaj dintr-un vis. Nu mă identificam total cu el, așa că încordarea, atunci când a apărut tristețea, nu era așa de mare, pentru că nu eram eu. Și m-a luat prin surprindere. M-a luat așa de tare prin surprindere că, cu tot efortul meu de-a opri lacrimile, n-am putut. Era deja prea târziu.
Ceea ce m-a emoționat atunci, peste limită, n-a fost durerea sau tristețea, ci faptul că personajul meu — care tocmai își exprimase nemulțumirea față de familia lui și se retrăsese într-un colț, copleșit de rușinea propriului act — a reușit totuși să facă un pas către mine, care eram într-un alt colț al visului, și să ceară să fim împreună. Cu tot cu rușinea lui, și cu singurătatea noastră. Eu și personajul din vis am făcut pace, deși unul simțea frică și celălalt rușine și vinovăție. Ne-am primit, deși toată copilăria noastră învățaserăm că frica, rușinea și vinovăția sunt emoții care dezbină și te însingurează. Împreună am învățat că nu e așa, și că putem fi companioni chiar și aici. Mai ales aici.
Am plâns la reuniunea asta ca un copil care tocmai credea că și-a pierdut mama. Șase luni după aceea am plâns în fiecare zi, de-am crezut că așa o să fie toată viața mea de-acum încolo. Într-o zi am văzut un fluture care s-a așezat în cel mai gingaș mod pe o floare, și am început să plâng. În altă zi am citit o știre că a murit Papa. Am plâns ca un copil. Nu, nu sunt catolic și nici măcar religios. Într-o altă zi am văzut un meme din Dune, în care Leto Atreides îi zice lui Paul, fiul lui, că orice ar alege e tot ceea ce trebuie să fie — adică fiul lui. Nu vă zic cât am plâns atunci.
Perioada aceea, și faptul că am din nou acces la tristețe și la plâns, e unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat. Mi-a deschis o lume pe care nu (mai) știam că există — aceea a sensibilității, a receptivității față de frumosul din lume. Sunt mult mai des mișcat de frumusețea din jur. Sunt mai atent și mai grijuliu cu oamenii care sunt în suferință sau în durere, atât în cabinet, cât și în viața reală. Mă face un iubit mai bun, un prieten mai bun, și câteodată un terapeut mai bun.
Unul dintre gândurile triste pe care le am din când în când e că cățelușa mea, Mo, la un moment dat va muri. Mi se umezesc ochii instant. Înainte, probabil aș fi ignorat sau refuzat gândul, și aș fi făcut altceva — probabil un joc pe calculator. Acum, faptul că pot să simt tristețea că, la un moment dat, ea nu va mai fi, mă face să mă apropii de ea. Chiar și cu lacrimi în ochi. Mă face să las totul și s-o scot la joacă. Ca și cum ar fi ultima oară.
Ca de exemplu chiar acum — cu lacrimi în ochi, las articolul ăsta, care oricum pare că și-a atins finalul natural, și am să-mi scot cățelușa la joacă. Ca și cum e ultima oară. Cu tot cu tristețea din mine.